Eu rad.

Eu rad la liniste, la inmormanatri, la oameni si copii.Rad fara motiv.Rad cand ma trezesc, rad cand ma spal pe dinti, si uneori rad cand ma uit in oglinda.Rad cand se uita oamenii la mine si cand bate vantul sau cand ninge.Rad la pagini albe, la camp deschis, la cer, la furnici, la noroi, la ploaie, la balti si la broaste.Rad de nume, prunume, numerale, unele verbe, si subastantive.Rad de modul cum cade accentul pe unele cuvinte si de unele zgomote.Rad cand privesc.Rad cand trebuie si cand nu trebuie.Rad cand imi vine sa plang, rand cand trebuie sa tac, sa mint sau sa vorbesc.Rad aproape mereu.Rad la tot si la toate.Rad.

''Modern kids future freaks
Following media beats
Everything is on the screen
Can’t find a space
The computer erased your heart

We are modern kids
Living through a screen''


Asa imi incep eu pledoaria pentru copilaria secolului 21. Imi amintesc ca acum mai bine de o luna am primit o vizita neasteptata.Intoarsa acasa din oras, observ cu o oarecare surprindere prezenta uni musafir ce asteptase cu sufletul la gura intoarcerea mea acasa.O fetita de vreo 4-5 anisori vine in intimpinarea mea si imi zambeste:'Ciau Ioana, bine ai venit.'Uimita fiind inca de prezenta acelei mici creaturi aflate pe teritoriul meu incerc sa-i schitez un zambet si sa incerc sa intreprind o conversatie cat mai joviala cu ea .Insa bineinteles ea nu baga in seama si ma ia frumusel da manuta si imi spune:'Ce bine ca ai venit acum ne putem juca in sfrasit.'..Sa ma joc imi spun..nu am mai facut asta de mult timp.M-a conduce ca pe-un musafir in camera mea si-mi zice:'Eu sunt Maia.De-a ce vrei sa ne jucam?Eu stiu o multime de jocuri.Ne jucam de-a ce vrei tu, haide joaca-te cu mine.'Ma uit la ea si parca nu inteleg ca vrea sa-mi spuna, desi cuvintele ei atat de uzitate intr-o vreme acum mi-erau complet straine.O priveam uimita fara sa-i raspund, nu stiam ce sa-i spun..Cum puteam eu sa-i zic in fata ca eu am uitat sa ma joc, ca nu mai stiu cum? Jocurile copilariei le pastrasem doar in amintire.Teoretic stiam ce vroia de la mine, practic nu mai stiam nimic.Iar ea statea si ma privea si sorbea din ochi fiecare miscare a genelor.Atunci ii zic:"Ne jucam ce vrei tu".
Nu realizasem niciodata pana in acel moment ca am uitat sa ma joc, ca nu mai eram un copil. Fara sa realizez, fara sa-mi iau rams bun copilul din mine disparuse .Crescusem.Fusesem izgonita o data pentru totdeauna din lumea copilariei.Lucrul de neconceput odiniora se intamplase: uitesem sa ma joc.Era ca si cum cineva imi pusesem un sechestru in minte, ca si cum cineva ma oprea, imi interzicea sa ma joc.Da am crescut.Poate asa va fi si cand voi imbatrani.Poate vor veni nepotii la mine si-mi vor zice:"Joaca-te cu mine",iar eu voi realiza ca voi fi imbatrnit doar cand ma voi ridica din fotoliu sio durere groaznica de oase ma va cuprinde.

Mi-e dor..

Mi-e dor de multe lucruri..Mi-e dor de de gustul de pamant si de praf care il obisnuiam sa-l simt cand ma jucam la tara, mi-e dor pietrele care le strangeam si pe care le crantaneam cu dintii ca sa ma asigur ca sunt reale, mi-e dor de sunetul produs de ruperea de crengi, de frunze, de cositul de iarba, de adunatul de buruian.Mi-e dor de gustul bomboanelor pitic cu lapte si a caramelelor yoyo de mere.Mi-e dor de baltile in care ma jucam, si mi-e dor de umbrelele cu care zburam.Mi-e dor de ciment, de raceala lui de praf si umezeala.Mi-e dor de blana maro si aspra de caine.Mi-e dor de 'la nuc' ,'la bara' 'la robot' 'la mine', 'la tine' de copii si de vise. Mi-e dor de visin si de mar, mirosul de lamai si portocal in casa.Mi-e dor de bureti si de padure, de drumetii, de accent ardelenesc.Mi-e dor de stele, si de cer, si ploaie si zapada.Mi-e dor de petele de trandfair, prajituri facute din lut si de bijuterii facut din ambalaje de guma de mestecat; desene animate, nancy, tom, si silvester.Mi-e dor de scranciob, de ameteala, de nisip si de julituri.Mi-e dor de porti metalice deschise si inchise,de radaste si de panataloni murdariti de rugina.Mi-e dor de ghiocei, de polei si de ceata.Mi-e dor de blugi evazati, de botine cu talpa groasa, de oja turcuaz..Mi-e dor de ei, de ele...de voi si de mine

Adio, tie copilarie

Vezi mama ne-au luat buburuzele, florile, pasarile

Mama ne-au luat visele !

Si le-au adunat pe toate intr-o gradina

Sa-si cultive ei propria lor fericire.

Spune-mi mie ce sa fac, mama

Caci androizii de metal

Au luat cu ei bucati din raiul nostru drag

Si le-au contopit pe toate prin sudura facandu-le un intreg.

Dar ei ne distrug paradisul, ei il distrug

Il constriesc folosindu-se de tije de metal,

Il incercuiesc cu sarma ghimpata

Si il asfalteaza in beton

Vezi mama ei ne distrug paradisul…

Puritatea florilor este acum supusa unui proces de nichelare

Iar ce a fost candva campie verde

Acum se inalta trufasi zgarienorii.

Vezi mama ca lumea nu mai are culori…

Si ce trist adie vantul printre blocuri

Si lumea mea se-ncheaga in culori sinstre

Iar oameni sunt umbre , umbrele sunt triste

Ca unde a fost odata joc si veselie

Azi e un simplu loc uitat de copilarie.

Iar cea fost bun odata e prost e rau e poezie

Scrisoare catre pamaneteni

Aici suntem noi.

Noi cei ce nu gandim,

noi cei ce nu radem,

noi cei ce nu mirosim,

cei ce nu irosim,

cei ce nu cugetam

si cei ce nu speram..

Noi suntem simpli.

Noi suntem goi.

Noi suntem grei, uzi si rai.

Noi suntem certati cu soarele, vantul si iarba.

Noi suntem fazi, noi suntem simpli,noi suntem noi.

Noi nu privim,

nu gustam,

nu graim,

nu visam,

nu izgonim,

nu rabdam,

nu clipim.

Suntem universali,

expusi in infinit, in frig si-n intuneric.

Predispusi pierzaniei,

singuri in spatiul cosmic,

ratacind pe orbitele unor stele reci, nedescoperite.

Noi nu credem in reconoasterea etnica

de aceea ne-am pierdut urma in univers

si astazi inca mai plutim in cosmos,

in universul infinit,

in frigul cumplit,

in aerul lipsit de oxigen,

inconjurati de nimic.

Suntem singuri expusi in infinit,

atat de singuri,

incat nimic nu mai este comun,

nimic numai este cunoscut.

Totul este unic si lipsit de orice.

Sunetul nu exista aici,lumina la fel.

Suntem doar noi…

Suntem?

Chiar suntem..

nu ne putem simti caci corpurile noastre sunt imateriale ,

nu ne putem auzi fiindca propagarea sunetului e imposibila,

nu ne putem vedea pentru ca suntem invaluiti in intuneric.

Si totusi… suntem;

dar suntem trsiti, goi,

De ce suntem asa?Nu stiu.

Am emigrat si ne-am ratacit.

Ne-am avantat spre vazduh asa cum fac pasarile calatoare toamna,

dar ne-am abatut de la traseu si ne-am pierdut.

Am depasit de mult sfera cunoasterii noastre

si ne-am integrat in univers.

Iar integrarea noastra e completa.

Este o integrare perfecta.

Nimeni nu a mai facut asata pana acum.

Suntem primii care am emigrat

si ne-am integrat cu-adevarat.

Nu ne mai intoarcem inapoi ,

caci reintoarcerea ar insemna sa ne sfasiem,

sa ne frangem,

sa ne rupem,

iar acest lucru nu ar duce decat la dezmembrarea particulelor ce formeaza universul,

caci noi am devenit o parte din el acum,

iar dezradcinarea noastra ar insemna sa stricam armonia perfecta a universului.

E bine cand e armonie..

cand e armonie e si multa linsite si nu e haos.

Aici nu se intampla niciodata nimic,

desi suntem cu toti intr-o continua asteptare…

O data s-a deschis o gaura neagra si parca pe toti ne-a cuprins exaltarea ,

dar apoi s-a inchis imediat..

si-a inghitit propriile ei particule

si bineinteles ca de o explozie nici nu a putut fi vorba.

Da, la noi e multa linsite

si nu se intampla mai niciodata nimic.

Si atunci cand se intampla,

se intampla un pic si gata,

iar apoi totul revine la normal.

La voi , cum e ?

Optimism

Si de ce te palngi, cand lumea e la picioarele tale, cand soarele rasare si apune odata cu tine, cand stelele cad doar ca sa-ti implineasca tie dorintele.Si ce-ti pasa tie de ei , caci lumea se invarte in jurul pasilor tai, iar fiecare miscare a ta depind ei, restul...Caci tu te confunzi cu universul, iar universul este totul.Tu poti sa zbori, poti sa visezi, poti sa vezi in intuneric, poti sa crezi in tine, poti sa iubesti, poti sa fii liber, caci ingerii te au in paza, iar arma lor este iubirea ta…Asa ca inceteaza sa te mai plangi, si invata mai bine sa iubesti, caci dragostea e cheia spre infinit.

Misticism

„Noi trăim, cu noi cum rămâne?
S-a hotărât ceva? S-a hotărât?
Când anume şi ce anume?
Suntem, dar ne este urât!”

(Nichita Stanescu)

Doamne dar cu mine cum ramane?Cu mine ce se va intampla…?Doamne uite sunt singur..Doamne uite am imbatranit si Doamne unde mi-s ani, unde mi-s anii tineretii mele ca nu-i vad?Am ramas singur..singur cu varsta frageda-mi imbatranita prea devreme de mine… Doamne unde imi zboara viata fara mine, fara sens si incotro?Zi-mi Doamne ca sa stiu sa o urmez poate o sa o ajung din urma….Doamne ce ma fac?Doamne, ca de frica am inceput sa scriu si sa ma caiesc..Doamne ma descompun.. Mai intai au plecat ei unul cate unul…Au plecat asa de incet incat nici nu mi-am dat seama..atat de rar si de greoi..si totusi pasul meu devenea si el mai slabit, mai prudent.Paseam cu frica despartirii fiecare loc, fiecare groapa, fiecare bucatica de aslfalt si de drum…Asta pana cand am pasit atat de mult, incat devenise o obisnuinta frica.Si astazi inca imi mai veghez pasii, si ii execut cu grija si atentie.Insa pasul mi-e cu mult mai rar, iar viata mea are un avans considerabil inaintea mea.Si totusi oricat de mult as pasi mi-e frica nu o voi putea ajunge-o din urma.Daca m-as grabi, as pierde multe lucruri ce merita vazute, daca as incetini as zabovi prea mult unde nu trebuie.Asa ca zi-mi doamne cum sa merg, cum sa pasesc cum sa trec prin viata?Si inca ceva: vegheaza-mi Doamne pasii ce urmeaza drumul batut de atatia oameni si inca plin de praf si de gropi.

Verde

-Verdele ma face fericita..verdele ma face sa vad doar verde.si verdele, ei bine verdele e bun, e cald,e blajin, e bland si e pasnic.De ce verde?Pentru ca verdele ma revigoreaza, e reconfortant, odihnitor,linistit. E pur si simplu verde,si verde.Nu caut definitia verdelui, cum nu caut definitia fericirii, ci doar ma bucur de existenta lui pretuind fiecare clipa..De fapt ma bucur intr-un mod paradoxal de existenta mea.sunt fericita ca exist si de faptul ca prin existenta mea am descoperit existenta verdelui.ciudat nu crezi?

-Ciudat.!?Nu, eu te inteleg perfect.

-Chiar ma intelegi?Ai putea intelege pe deplin complexitatea unei fiinite umane?ai putea tu,o faptura asa de simpla..atat de mica si inofensiva ?

-Da!Chiar eu as putea..eu sunt cel care te poate face fericita..

-Poti?Chiar poti?Tu-mi iarta ca-ti pun la-ndoiala vorbele, insa fericirea’i departe…iar tu esti asa de mic..

-Stii, chiar as putea sa te conduc spre fericire doar de-mi vei ingadui asta……Am putea fi fericiti.Stii am fi cei mai fericti de pe planeta; doar daca tu ai vrea.Lasa-ma sa fiu eu verdele tau, lasa-ma sa ma contopesc cu irisii tai verzi, lasa-ma sa fiu absorbit de privirea ta.Nu, te rog, nu te impotrivi ci lasa-ma, lasa-ma sa-ti fiu eu verdele, lasa-ma sa te conduc in spre fericire. Nu vreau decat…oh nu vreau decat sa fim fericiti!

-Ei bine sa stii ca eu nu stiu ce vreau (tipa)…sa stii ca ce ti-am zis despre verde nici nu mai stiu daca e adevarat.Chestia cu verdele nu se mai aplica tot timpul, de fapt sa intampla tot mai rar.Atat de rar incat aproape am uitat cum e sa fii fericita.Nici nu mai stiu daca e fericirea e buna.Si daca e buna, cu ce ma ajuta?Eu m-am pierdut,eu am uitat,eu nu stiu cine sunt si ce vreau..Asa ca zi-mi cum ai putea tu sa ma-ntelegi cand nici eu nu ma pot intelege?Cum ai putea dezelega itiele unui ghem care oricum au fost inodate si incalcite de la inceput?

-Eu as putea fiindca eu sunt verdele tau.Eu iti sunt linsitea.Mai tii minte dupa-amiaza cand a plouat tare afara, iar tu ai iesit din casa si te-ai strecurat in curtea din spate si te-ai intins pe iarba sub un castan.Mai stii ce ai simtit?

-Taci!tu de unde stii?

-Acea racoare si umezeala iti invaluia trupul…zambeai..mana ta mangaia cu blandete iarba, iar ochii ii aveai larg deschis. Totul te rivigora era un sentiment reconfortant pentru tine; simteai cum te contopesti cu iarba.Simteai cum verdele te copleseste.Era un sentiment minunat.

-Taci!Taciii, tu nu stii nimic..la-sa-ma in pace…

-Eu stiu totul.(calm)

-Nu, nu e adevarat.(tipa puternic, izbucneste in plans).Nu ma cunosti deloc!

-Te-nseli…cunosc fiecare particita a ta..o stiu ca pe Tatal-nostru

-Tu nici macar nu te-nchini!Cum ai putea tu sa stii ce e cu mine?

-Stiu ca eu iti sunt verdele, eu iti sunt dimineata de vara, eu iti sunt mangaierea firului de iarba, eu iti sunt castravetele cules din gradina bunicii si mancat cu nesat, eu iti sunt prima frunza smulsa dintr-un maracine, eu iti sunt primul creion cu care ai desenat, eu iti sunt totul..eu iti sunt viata..asa ca daca vrei putem fi fericiti impreuna.Tu doar spunem, insa nu ma face sa te astept prea mult ca nu-mi place asteptare si s-ar putea sa ma plictisesc si sa plec.

5 minute

Poate ca titlul blogului meu nu este cel mai original, poate multi s-au gandit la acelasi nume, insa pentru mine este unic, este ceva aparte. 5 minute reprezinta diferenta timp cu care eu aproximez fara sa ma uit la ceas cat este ora. 5 minute in plus sau in minus, spulberate, irosite in van, in asteptare. 5 minute de fericire, de suparare, de bunatate, de rautate, de viata. 5 minute irosite ori de cate ori nu stiu cat e ceasul. 5 minute care ar putea schimba ceva. 5 minute trecute si niciodata recapatate.